p. 25-36 > Esercizi platonici di Elio Pagliarani

Esercizi platonici di Elio Pagliarani *

În româneşte de Ştefan Damian

 

Exerciţii platonice

(pp. 239-263)

 

I.

 

De ce să–l faci să sufere cu atâtea imagini?

Protarco, ai fost de acord să vorbeşti în locul meu.

Dar, am umflat cu adevărat obrajii

să–i dau importanţă Dumnezeului meu?

Mă jucam; şi voi

v–aţi lăsat impresionaţi cu adevărat?

 

II.

 

Dar scrisurile şi figurile pictate

ţi se par în legătură cu timpul

prezent şi trecut, şi nu cu viitorul?

Sau vrei, în schimb, să înţelegi

în sensul că toate aceste figuri

sunt îndreptate în aşteptarea viitorului? Şi că noi

pe toată viaţa suntem mereu plini

de aşteptare şi de speranţă? Dar încă mai sunt

acele imagini pictate. Şi  unii care ajung să vadă

aur.

 

III.

 

Vezi, e un fapt, neştiinţa celor puternici

ne apare potrivnică şi odioasă;  în schimb cea

a celui care nu ştie dar e slab totodată

aparţine tipului şi naturii lucrurilor ridicole.

 

(Dacă tu, rege, mă cauţi

şi dai semne că îmi apreciezi valoarea,

amândoi căpătăm strălucire; dacă doar eu,

ruşine şi pentru unul şi pentru celălalt).

 

IV.

 

Plăcerile, în raport cu culorile frumoase,

cu figurile, cu cea mai mare parte a mirosurilor;

plăcerile care provin din sunet, din glas;

în general acele impresii care presupun

o nevoie ce nu doare şi nu se simte…

 

V.

 

Făcând semn la frumuseţea figurilor

nu vreau să se înţeleagă ceea ce s–ar crede de obicei:

fiinţe care trăiesc, de exemplu, sau imagini pictate.

Din contră, cuvântul se referă doar

la contururi deosebite: dreapta, curba; la fel şi suprafeţele

şi lucrările solide care rezultă după strunjire

sau de la rigle şi echere.

 

VI.

 

În cazul în care dintre toate meseriile

se scoate cea care conduce

la măsurare şi la cântărire, va conta puţin

ceea ce rămâne din meserie. Ar rămâne doar o

capacitate de presupunere şi de exercitare pe datele sentimentului,

o anumită practică datorată obiceiului. În atare caz

se face o mică sforţare să se prevadă; şi e tocmai ceea ce

mulţi numesc meserie.

 

VII.

 

Ţi se pare că ştiinţa acestuia

în cazul în care el ar vorbi într–un singur fel

pentru cerc şi pentru sferă, în pură obiectivitate,

ar putea fi socotită destulă?

Destulă o atare ştiinţă, dacă acesta nu ştie

condiţia noastră omenească sensibilă,

cercurile acestea sensibile?

 

VIII.

 

Cum zici? Poate vrei să spui doi împreună

trebuie să aruncăm meseria în amestec

nici pură nici sigură, a unei rigle şi–a unui cerc mincinos?

Dacă–i nevoie, chiar dacă fiecare dintre noi trebuie să găsească

drumul care îl duce acasă.

Şi, la fel, muzica.

 

IX.

 

Atunci, dacă devenirea nu are

nici o stabilitate, în ce fel ar putea

să devină de încredere într–o oarecare măsură?

Cred că în nici un fel. Dar, aşa nu–i cu putinţă

un act mintal pur, nu e cu putinţă vreo ştiinţă

a devenirii; nimic care să aibă în sine

urrmele adevărului.

 

X.

 

Sigur, dar acesta,  desigur nu întreprinderile veşnice

ci devenirea în timp, astăzi, mâine, ieri,

a ales  terenul de străduinţă.

 

XI.

 

Iată darul după tradiţie:

tot ceea ce spunem că este

constă din unul şi din mai mulţi şi conţine în sine

un element determinant şi o

nedeterminare.

 

XII.

 

Mintea are o mai mare comunicare

cu frumuseţea? sau are o mai mare plăcere?

 

Tot aşa şi încercarea de–a  ghici

care din ele–i în deplina ei idee.

 

Şi–atunci, pe rând putem întreba

mintea şi viaţa spirituală: „Hei, voi,

oare aveţi nevoie de–un amestec

de plăcere?”

 

XIII.

 

La un moment dat, după, e nevoie

să punem în lumină în ce loc şi unul şi celălalt

avem locuinţa, şi prin ce proces

am apărut. Să vină, între timp, plăcerea.

 

XIV.

 

Vezi, uitarea e să dispari din amintire.

Însă, în cazul nostru, amintirea

încă nu s–a format. Şi e un lucru foarte ciudat

pierderea a ceea ce încă nu este şi încă nu s–a întâmplat.

 

XV.

 

Nu–i îndoială, dar care  e urmarea?

Această urmare: numele,

trebuie doar schimbate numele.

 

XVI.

 

Dar, totuşi, cine doreşte, doreşte ceva.

Dar trupul e absurd: în clipa aceea

e în condiţia de–a fi gol.

Căutarea spune: nu e aici dorinţă

care să vină din trup fiindcă dorinţa

arată veşnic o străduinţă contrară

condiţiilor de–acum ale trupului.

 

XVII.

 

Deci, nici treaz, nici în vis, după cum spui,

nu–i nimeni să creadă, da, să încerce

o urmă de bucurie; dar, efectiv,

nu încearcă nici o bucurie.

 

XVIII.

 

Atunci trebuie alese existenţe cu vicii.

Observă plăcerile care apar din stările bolnăvicioase,

când, de exemplu, trebuie să se treacă

la tratarea râiei prin scărpinare: sunt

plăceri produse de gâdilat.

 

Şi aceste plăceri oricum urmează

cu o tot mai mare insistenţă, cu cât persoana

este mai violentă, şi opacă la orice lumină spirituală.

 

Cel puţin pentru plăcerile care au loc în organism.

 

XIX.

 

Care plăcere i–ar corespunde mai mult adevărului?

 

XX.

 

Cuvântul a arătat că amintirea

duce la efectele dorite;

cuvântul spune că şi corpul

nicicând nu simte sete şi nici foame

nici alte impresiuni de felul acesta.

 

XXI.

 

Iar dacă lucrurile stau aşa e clară

urmarea: plăcerile mari

şi durerile au loc în condiţii

de răutate şi de involuţie.

 

XXII.

 

Întocmai cum cred profeţii în păsări

oamenii cred în tauri şi în cai

şi îşi exprimă, deci, opinia.

Aceştia spun: „Pentru cel ce vrea să trăiască bine

plăcerea are importanţa cea mai mare şi hotărâtoare.” Şi astfel cred

că iubirile de animale sunt o mărturie.

 

XXIII.

 

Şi–atunci, Protarco, vei afirma în orice fel

şi vei anunţa vestea prin mijlocirea mesagerilor:

primul loc i se cuvine la ceea ce constituie măsura,

care e potrivită, care posedă în sine măsura;

locul al doilea, în schimb, e a celei care suferă măsura şi ei i se potriveşte

locul al treilea, întrucât e prezicerea mea

– la al şaselea loc zice Orfeu

să înceteze în sfârşit ordinea cântului.

 

XXIV.

 

(Acum sau când este momentul să spun despre nebunia a patra?)

 

XXV.

 

Aşadar, Aristodemo povestea că l–a întâlnit

într–o zi pe Socrate; şi Socrate era bine spălat, avea

chiar şi sandale. Şi el l–a întrebat unde mergea

şi de ce s–a gătit aşa de frumos.

Şi Socrate: „La masă, la Agatone!” Acestea fiind zise

o luară la drum.

 

 

(Roma 1983–84)

 

Neliniştea din glasul tău alterat întreruptă de un vânt rece de moarte

 (p. 437)

 

Furia pe care mi-o provocai cu exemplul de ţărani din Friuli

care stăteau mai bine înainte, în anii Treizeci/Patruzeci

                                                                                  neliniştea din glasul tău

alterat întreruptă de un vânt rece de moarte care mi se părea ca efect, şi m-am gândit 

«de ce îmi vorbeşti despre India cu tonalităţi atât de dramatice şi agitate, când

nu este public – în piazza del Popolo semi-pustie, când îmi povesteai despre

călătoria ta (prima?) în India, cu tonalităţi dramatice şi agitate

 

voi putea să te iert fiindcă mi-ai spus adevărul, că belşugul acesta este un dezastru

pe care l-ai prevăzut, că omul cu cât stă mai bine cu atât e mai egoist

                                                                                  voi putea să te iert vreodată

că ţipătul acela vântul acela desigur ca efect,  desigur artificial

erau stigmatele tale

era înlăuntrul tău

                        îţi era consubstanţial.

 

(Numai după ce am transcris epigrame de Savonarola

 

Carnea e o prăpastie care atrage în mii de feluri.

Aşa înţelegi libidoul Statului)

 

                        mi-am dat seama că încă dialogam cu tine).

 

 

Pentru 2000 imediat viitor

 (p. 442-445)

 

Să nu fie epocală.

                        Întâmplări epocale secolul

                                                           a avut prea din belşug:

                                                                                              două războaie mondiale

dictaturi sângeroase, aids şi droguri de masă ca şi garnitură, cu super atomica

care de cel puţin un deceniu stă cuminte acolo şi nu apare

                                                                                  dar este

                                                                                              şi n-o să ne-o mai ia nimeni:

posibilitatea de a polua viitorul nu ne-o va mai lua nimeni.

 

 

De cealaltă parte a balanţei ce putem pune?

sfârşitul foamei în lumea occidentală

                                                           e foame care devorează alte lumi?

sfârşitul imperialismului colonial,

                                               mai degrabă formal,

lumea unificată de comunicaţii într-un sat global

(odată luat alibiul ignoranţei nătângi

                                               a făcut şi mai grea

                                                                       responsabilitatea individuală).

 

Fără îndoială e numai Sabin şi prelungirea vârstei medii a vieţii în occident.

Dar şi ştiinţa care era un punct fix în adolescenţa mea lungă

şi ştiinţa trădează, nu spun numai despre “ştiinţa politică” , vorbesc mai ales despre fizicieni-

ucenici vrăjitori şi vorbesc şi despre geneticieni-vrăjitori ucenici.

 

Atunci urez un tran-tran, să o târască

                                                           fiicei mele şi copiilor ei?

Nu, destul să nu fie epocală

                                               trecerea mileniului. Normalitatea

                                                                                              e greu de închipuit

să fii apocaliptic e mai uşor, eu, poate, am şi fost déjà, desigur, secolul

îmi rămâne

tremurare şi pudoare să privesc viitorul.

 

 

12-5-97

 

Pentru Liarosa

După douăzeci de ani

 (p. 449)

 

I.

 

E apatie primară,  plictiseală senzuală de-a face,

domnie şi dispreţ de timp

                                   (cât mă coşti, telefonule !)

o mişcare fără mişcare a celui ce-i înşelat în somn,

în somn, nu în vis, care se luptă cu încăpăţânare de catâr

sicilian,

            dar unde vei merge cu figura ta mică de porţelan cu blesteme,

cu al tău realism crud romantic.

 

2.

 

Fapt este că atunci când face ceva o face bine

ca sucul pentru paste,

mereu nota maximă în prea puţinele examene pe care le dă

iar dacă insist nebuneşte ştie să coase la perfecţie

buzunarul impermeabilului meu.

 

2001.

                                              

 

Din Corriere de azi şi Io Donna de ieri

 (p. 455)

 

Au fost făcute deja multe rele

nicicând n–aş fi crezut că iubirea

pentru un oraş şi pentru oamenii ei, împreună cu dorinţa

de a contribui la un rezultat pozitiv

ar putea produce atât de multe probleme şi împărţiri.

„Mai înainte de a împlini şaizeci şi şapte de ani – în Martie viitor –

aş vrea să fac multă dragoste cu un bărbat care îmi place.

Trollope îmi convine dacă mai înainte preferă să vorbească.

Ştirile zilei: Demonul, în Italia

suferă de deranj intestinal. Citesc câteva titluri:

banii terminaţi. Închisorile din Milano

fiindcă nu plătesc rămân fără medici. New York Revue

of books are o anumită reputaţie pentru anunţurile personale

fiind folosită adesea de persoane nesuspectabile adică

tineri inteligenţi şi de succes, ca să–şi caute companie

într–un mediu foarte select. Dacă nu pentru altceva, pentru

că are o vârstă în care, dacă ne luăm după ştiinţă, femeile

ar avea o cădere verticală a libidoului

energica Juska a provocat cititorii

cu o ofertă în contra–tendinţă:  şaizeci şi trei

de răspunsuri într–o lună şi un an

petrecut să cearnă un număr foarte mare

cu o tot atât de mare satisfacţie. El cere proba iubirii

dar aici nu–i nimeni care să–i declare război:

să vină să bată pe cineva, vom explica soluţia

şi vom începe să discutăm despre program. Alte

candidaturi ar fi rămas în picioare

până la adunare şi gata. Până aici. Acum lucrul făcut are

un capăt şi pentru Parruolo e vorba doar să meargă înainte.

Mai este şi chestiunea trupului, natural, şi este

o chestiune delicată, dar Jane Juska, care nu–i Sharon

Stone ci o doamnă cu părul alb, trăsături

regulate, ochelari rotunzi, are curajul să descrie

în carte detaliile corpului său de femeie de şaizeci de ani.

„Invidiez la bărbaţi capacitatea  lor de a se simţi

bine în propriul lor trup, de a–şi ierta imperfecţiunile.

Admit

că eu eram cea care a stins lumina.” Şi această  admitere e importantă.

 

2003

 

Când luxul acesta

 (p. 453–454)

 

Trece clasa muncitoare pe pasarela milaneză a lui Giorgio Armani,

linia Emporio şi când oaspeţii se gândesc deja la frumoasa colecţie

de–abia văzută modele–muncitori francezi la ieşirea din tură, şapcă, pantalon larg

tricou pe piele, stilistul îşi permite consideraţii fără rezerve:

„Ştiţi ce vă zic? Mi–e greaţă de lux!”

 

Înapoi, front!

 

Câteva zile după, îşi împlântă tăişul

interviul lui despre lumea modei:

„Trebuie să rostim cu emfază discursul  că numai cel ce are bani

îşi poate permite luxul să cumpere produse care:

primo, nu au calităţile de a fi definite de lux,

secondo, dacă un articol e maxificat

înseamnă că nu mai este de lux!”

 

Înainte marş, marş!

 

Vorbele lui Armani trec mai departe: „Vreau

să–i fac pe tineri să înţeleagă că cea de azi este

o lume falsă. Din fericire sunt şi băieţi care merg seara

la Anteo.  Dar cea a clasei muncitoare

era o întreagă lume de valori, de exemplu;

fiind parţială cea

a băieţilor de la Anteo, iar băieţii trebuie să înţeleagă că e absurd să fure

o geantă de firmă fiindcă firma e valabilă numai dacă geanta a fost cumpărată.”

 

 

Front la dreapt, dreapt!

 

Întrebarea ajunge timidă, nu se glumeşte cu Armani, însă spontană:

„Nu credeţi că aveţi şi dvs. vreo vină în toate acestea?”

„Nu cred, chiar eu propun cinci linii:

de la haina de o sută de milioane de lire la jeans de două sute de mii de lire

(socotiţi voi în euro).

 

Front la stâng, stâng!

 

Şi trebuie să spun că în fiecare lucru pe care–l schiţez pun iubire. Şi nu mă închid,

ca unii în atelierul meu

                                   să creez obiecte de lux,

                                   cu cinism şi îngâmfare”.

 

Înainte marş, marş!

„Da, m–am inspirat de la muncitori fiindcă oricum ei sunt

motorul muncii mele. Am vrut să îi omagiez pe cei care reprezintă

rigoarea, o modalitate de a trăi comparabilă cu esoterismul din Ţări

ca India, ca să dau exemplul cel mai potrivit.”

 

BisÎnainte marş!

 

Pentru informaţie, în foarte rigurosul spaţiu din strada Borgognona oricum

India nu prezintă moda, trec în schimb (în ordine) muncitorii francezi,

minierii ruşi din anii treizeci cu salopete de lucru, voluntarii

americani din cel de–al Doilea Război cu lungile mantale cu două rânduri de nasturi,

hamalii din vechile gări engleze strânşi în haine de tweed,

pantalonul moale, hamalii din port

în aşteptare de lucru.

...

Dar cine îşi mai pune azi fracul?

 

2002

 

 

[*] Elio Pagliarani, Tutte le poesie, 1946-2011 a cura di Andrea Cortellessa, Milano, Il Saggiatore 2019

tutte poesie_cop

Note biografiche

Nato nel 1949 a Hodos-Bodrog (Arad), Romania. Laureato in lettere romene e italiane. Dottorato di ricerca all'Università di Bucarest, con una tesi su Federigo Tozzi.

Autore di una ventina di volumi di versi, narrativa breve, romanzi (6 in italiano)
Ha insegnato l'italiano nelle università di Alba Iulia e Cluj-Napoca.
Ha tradotto numerosi libri di narrativa, poesia, saggistica, storia dall'italiano in romeno e dal romeno in italiano.
Ha ottenuto diversi riconoscimenti culturali/letterari in Italia: "Il cavaliere di Capestrano" 2005 (ex equo), Premio internazionale del Spoleto Festival Art 2014 . Cavaliere per meriti culturali della Repubblica Italiana (2019).