Esercizi platonici di Elio Pagliarani *
În româneşte de Ştefan Damian
Exerciţii platonice
(pp. 239-263)
I.
De ce să–l faci să sufere cu atâtea imagini?
Protarco, ai fost de acord să vorbeşti în locul meu.
Dar, am umflat cu adevărat obrajii
să–i dau importanţă Dumnezeului meu?
Mă jucam; şi voi
v–aţi lăsat impresionaţi cu adevărat?
II.
Dar scrisurile şi figurile pictate
ţi se par în legătură cu timpul
prezent şi trecut, şi nu cu viitorul?
Sau vrei, în schimb, să înţelegi
în sensul că toate aceste figuri
sunt îndreptate în aşteptarea viitorului? Şi că noi
pe toată viaţa suntem mereu plini
de aşteptare şi de speranţă? Dar încă mai sunt
acele imagini pictate. Şi unii care ajung să vadă
aur.
III.
Vezi, e un fapt, neştiinţa celor puternici
ne apare potrivnică şi odioasă; în schimb cea
a celui care nu ştie dar e slab totodată
aparţine tipului şi naturii lucrurilor ridicole.
(Dacă tu, rege, mă cauţi
şi dai semne că îmi apreciezi valoarea,
amândoi căpătăm strălucire; dacă doar eu,
ruşine şi pentru unul şi pentru celălalt).
IV.
Plăcerile, în raport cu culorile frumoase,
cu figurile, cu cea mai mare parte a mirosurilor;
plăcerile care provin din sunet, din glas;
în general acele impresii care presupun
o nevoie ce nu doare şi nu se simte…
V.
Făcând semn la frumuseţea figurilor
nu vreau să se înţeleagă ceea ce s–ar crede de obicei:
fiinţe care trăiesc, de exemplu, sau imagini pictate.
Din contră, cuvântul se referă doar
la contururi deosebite: dreapta, curba; la fel şi suprafeţele
şi lucrările solide care rezultă după strunjire
sau de la rigle şi echere.
VI.
În cazul în care dintre toate meseriile
se scoate cea care conduce
la măsurare şi la cântărire, va conta puţin
ceea ce rămâne din meserie. Ar rămâne doar o
capacitate de presupunere şi de exercitare pe datele sentimentului,
o anumită practică datorată obiceiului. În atare caz
se face o mică sforţare să se prevadă; şi e tocmai ceea ce
mulţi numesc meserie.
VII.
Ţi se pare că ştiinţa acestuia
în cazul în care el ar vorbi într–un singur fel
pentru cerc şi pentru sferă, în pură obiectivitate,
ar putea fi socotită destulă?
Destulă o atare ştiinţă, dacă acesta nu ştie
condiţia noastră omenească sensibilă,
cercurile acestea sensibile?
VIII.
Cum zici? Poate vrei să spui doi împreună
trebuie să aruncăm meseria în amestec
nici pură nici sigură, a unei rigle şi–a unui cerc mincinos?
Dacă–i nevoie, chiar dacă fiecare dintre noi trebuie să găsească
drumul care îl duce acasă.
Şi, la fel, muzica.
IX.
Atunci, dacă devenirea nu are
nici o stabilitate, în ce fel ar putea
să devină de încredere într–o oarecare măsură?
Cred că în nici un fel. Dar, aşa nu–i cu putinţă
un act mintal pur, nu e cu putinţă vreo ştiinţă
a devenirii; nimic care să aibă în sine
urrmele adevărului.
X.
Sigur, dar acesta, desigur nu întreprinderile veşnice
ci devenirea în timp, astăzi, mâine, ieri,
a ales terenul de străduinţă.
XI.
Iată darul după tradiţie:
tot ceea ce spunem că este
constă din unul şi din mai mulţi şi conţine în sine
un element determinant şi o
nedeterminare.
XII.
Mintea are o mai mare comunicare
cu frumuseţea? sau are o mai mare plăcere?
Tot aşa şi încercarea de–a ghici
care din ele–i în deplina ei idee.
Şi–atunci, pe rând putem întreba
mintea şi viaţa spirituală: „Hei, voi,
oare aveţi nevoie de–un amestec
de plăcere?”
XIII.
La un moment dat, după, e nevoie
să punem în lumină în ce loc şi unul şi celălalt
avem locuinţa, şi prin ce proces
am apărut. Să vină, între timp, plăcerea.
XIV.
Vezi, uitarea e să dispari din amintire.
Însă, în cazul nostru, amintirea
încă nu s–a format. Şi e un lucru foarte ciudat
pierderea a ceea ce încă nu este şi încă nu s–a întâmplat.
XV.
Nu–i îndoială, dar care e urmarea?
Această urmare: numele,
trebuie doar schimbate numele.
XVI.
Dar, totuşi, cine doreşte, doreşte ceva.
Dar trupul e absurd: în clipa aceea
e în condiţia de–a fi gol.
Căutarea spune: nu e aici dorinţă
care să vină din trup fiindcă dorinţa
arată veşnic o străduinţă contrară
condiţiilor de–acum ale trupului.
XVII.
Deci, nici treaz, nici în vis, după cum spui,
nu–i nimeni să creadă, da, să încerce
o urmă de bucurie; dar, efectiv,
nu încearcă nici o bucurie.
XVIII.
Atunci trebuie alese existenţe cu vicii.
Observă plăcerile care apar din stările bolnăvicioase,
când, de exemplu, trebuie să se treacă
la tratarea râiei prin scărpinare: sunt
plăceri produse de gâdilat.
Şi aceste plăceri oricum urmează
cu o tot mai mare insistenţă, cu cât persoana
este mai violentă, şi opacă la orice lumină spirituală.
Cel puţin pentru plăcerile care au loc în organism.
XIX.
Care plăcere i–ar corespunde mai mult adevărului?
XX.
Cuvântul a arătat că amintirea
duce la efectele dorite;
cuvântul spune că şi corpul
nicicând nu simte sete şi nici foame
nici alte impresiuni de felul acesta.
XXI.
Iar dacă lucrurile stau aşa e clară
urmarea: plăcerile mari
şi durerile au loc în condiţii
de răutate şi de involuţie.
XXII.
Întocmai cum cred profeţii în păsări
oamenii cred în tauri şi în cai
şi îşi exprimă, deci, opinia.
Aceştia spun: „Pentru cel ce vrea să trăiască bine
plăcerea are importanţa cea mai mare şi hotărâtoare.” Şi astfel cred
că iubirile de animale sunt o mărturie.
XXIII.
Şi–atunci, Protarco, vei afirma în orice fel
şi vei anunţa vestea prin mijlocirea mesagerilor:
primul loc i se cuvine la ceea ce constituie măsura,
care e potrivită, care posedă în sine măsura;
locul al doilea, în schimb, e a celei care suferă măsura şi ei i se potriveşte
locul al treilea, întrucât e prezicerea mea
– la al şaselea loc zice Orfeu
să înceteze în sfârşit ordinea cântului.
XXIV.
(Acum sau când este momentul să spun despre nebunia a patra?)
XXV.
Aşadar, Aristodemo povestea că l–a întâlnit
într–o zi pe Socrate; şi Socrate era bine spălat, avea
chiar şi sandale. Şi el l–a întrebat unde mergea
şi de ce s–a gătit aşa de frumos.
Şi Socrate: „La masă, la Agatone!” Acestea fiind zise
o luară la drum.
(Roma 1983–84)
Neliniştea din glasul tău alterat întreruptă de un vânt rece de moarte
(p. 437)
Furia pe care mi-o provocai cu exemplul de ţărani din Friuli
care stăteau mai bine înainte, în anii Treizeci/Patruzeci
neliniştea din glasul tău
alterat întreruptă de un vânt rece de moarte care mi se părea ca efect, şi m-am gândit
«de ce îmi vorbeşti despre India cu tonalităţi atât de dramatice şi agitate, când
nu este public – în piazza del Popolo semi-pustie, când îmi povesteai despre
călătoria ta (prima?) în India, cu tonalităţi dramatice şi agitate
voi putea să te iert fiindcă mi-ai spus adevărul, că belşugul acesta este un dezastru
pe care l-ai prevăzut, că omul cu cât stă mai bine cu atât e mai egoist
voi putea să te iert vreodată
că ţipătul acela vântul acela desigur ca efect, desigur artificial
erau stigmatele tale
era înlăuntrul tău
îţi era consubstanţial.
(Numai după ce am transcris epigrame de Savonarola
Carnea e o prăpastie care atrage în mii de feluri.
Aşa înţelegi libidoul Statului)
mi-am dat seama că încă dialogam cu tine).
Pentru 2000 imediat viitor
(p. 442-445)
Să nu fie epocală.
Întâmplări epocale secolul
a avut prea din belşug:
două războaie mondiale
dictaturi sângeroase, aids şi droguri de masă ca şi garnitură, cu super atomica
care de cel puţin un deceniu stă cuminte acolo şi nu apare
dar este
şi n-o să ne-o mai ia nimeni:
posibilitatea de a polua viitorul nu ne-o va mai lua nimeni.
De cealaltă parte a balanţei ce putem pune?
sfârşitul foamei în lumea occidentală
e foame care devorează alte lumi?
sfârşitul imperialismului colonial,
mai degrabă formal,
lumea unificată de comunicaţii într-un sat global
(odată luat alibiul ignoranţei nătângi
a făcut şi mai grea
responsabilitatea individuală).
Fără îndoială e numai Sabin şi prelungirea vârstei medii a vieţii în occident.
Dar şi ştiinţa care era un punct fix în adolescenţa mea lungă
şi ştiinţa trădează, nu spun numai despre “ştiinţa politică” , vorbesc mai ales despre fizicieni-
ucenici vrăjitori şi vorbesc şi despre geneticieni-vrăjitori ucenici.
Atunci urez un tran-tran, să o târască
fiicei mele şi copiilor ei?
Nu, destul să nu fie epocală
trecerea mileniului. Normalitatea
e greu de închipuit
să fii apocaliptic e mai uşor, eu, poate, am şi fost déjà, desigur, secolul
îmi rămâne
tremurare şi pudoare să privesc viitorul.
12-5-97
Pentru Liarosa
După douăzeci de ani
(p. 449)
I.
E apatie primară, plictiseală senzuală de-a face,
domnie şi dispreţ de timp
(cât mă coşti, telefonule !)
o mişcare fără mişcare a celui ce-i înşelat în somn,
în somn, nu în vis, care se luptă cu încăpăţânare de catâr
sicilian,
dar unde vei merge cu figura ta mică de porţelan cu blesteme,
cu al tău realism crud romantic.
2.
Fapt este că atunci când face ceva o face bine
ca sucul pentru paste,
mereu nota maximă în prea puţinele examene pe care le dă
iar dacă insist nebuneşte ştie să coase la perfecţie
buzunarul impermeabilului meu.
2001.
Din Corriere de azi şi Io Donna de ieri
(p. 455)
Au fost făcute deja multe rele
nicicând n–aş fi crezut că iubirea
pentru un oraş şi pentru oamenii ei, împreună cu dorinţa
de a contribui la un rezultat pozitiv
ar putea produce atât de multe probleme şi împărţiri.
„Mai înainte de a împlini şaizeci şi şapte de ani – în Martie viitor –
aş vrea să fac multă dragoste cu un bărbat care îmi place.
Trollope îmi convine dacă mai înainte preferă să vorbească.
Ştirile zilei: Demonul, în Italia
suferă de deranj intestinal. Citesc câteva titluri:
banii terminaţi. Închisorile din Milano
fiindcă nu plătesc rămân fără medici. New York Revue
of books are o anumită reputaţie pentru anunţurile personale
fiind folosită adesea de persoane nesuspectabile adică
tineri inteligenţi şi de succes, ca să–şi caute companie
într–un mediu foarte select. Dacă nu pentru altceva, pentru
că are o vârstă în care, dacă ne luăm după ştiinţă, femeile
ar avea o cădere verticală a libidoului
energica Juska a provocat cititorii
cu o ofertă în contra–tendinţă: şaizeci şi trei
de răspunsuri într–o lună şi un an
petrecut să cearnă un număr foarte mare
cu o tot atât de mare satisfacţie. El cere proba iubirii
dar aici nu–i nimeni care să–i declare război:
să vină să bată pe cineva, vom explica soluţia
şi vom începe să discutăm despre program. Alte
candidaturi ar fi rămas în picioare
până la adunare şi gata. Până aici. Acum lucrul făcut are
un capăt şi pentru Parruolo e vorba doar să meargă înainte.
Mai este şi chestiunea trupului, natural, şi este
o chestiune delicată, dar Jane Juska, care nu–i Sharon
Stone ci o doamnă cu părul alb, trăsături
regulate, ochelari rotunzi, are curajul să descrie
în carte detaliile corpului său de femeie de şaizeci de ani.
„Invidiez la bărbaţi capacitatea lor de a se simţi
bine în propriul lor trup, de a–şi ierta imperfecţiunile.
Admit
că eu eram cea care a stins lumina.” Şi această admitere e importantă.
2003
Când luxul acesta
(p. 453–454)
Trece clasa muncitoare pe pasarela milaneză a lui Giorgio Armani,
linia Emporio şi când oaspeţii se gândesc deja la frumoasa colecţie
de–abia văzută modele–muncitori francezi la ieşirea din tură, şapcă, pantalon larg
tricou pe piele, stilistul îşi permite consideraţii fără rezerve:
„Ştiţi ce vă zic? Mi–e greaţă de lux!”
Înapoi, front!
Câteva zile după, îşi împlântă tăişul
interviul lui despre lumea modei:
„Trebuie să rostim cu emfază discursul că numai cel ce are bani
îşi poate permite luxul să cumpere produse care:
primo, nu au calităţile de a fi definite de lux,
secondo, dacă un articol e maxificat
înseamnă că nu mai este de lux!”
Înainte marş, marş!
Vorbele lui Armani trec mai departe: „Vreau
să–i fac pe tineri să înţeleagă că cea de azi este
o lume falsă. Din fericire sunt şi băieţi care merg seara
la Anteo. Dar cea a clasei muncitoare
era o întreagă lume de valori, de exemplu;
fiind parţială cea
a băieţilor de la Anteo, iar băieţii trebuie să înţeleagă că e absurd să fure
o geantă de firmă fiindcă firma e valabilă numai dacă geanta a fost cumpărată.”
Front la dreapt, dreapt!
Întrebarea ajunge timidă, nu se glumeşte cu Armani, însă spontană:
„Nu credeţi că aveţi şi dvs. vreo vină în toate acestea?”
„Nu cred, chiar eu propun cinci linii:
de la haina de o sută de milioane de lire la jeans de două sute de mii de lire
(socotiţi voi în euro).
Front la stâng, stâng!
Şi trebuie să spun că în fiecare lucru pe care–l schiţez pun iubire. Şi nu mă închid,
ca unii în atelierul meu
să creez obiecte de lux,
cu cinism şi îngâmfare”.
Înainte marş, marş!
„Da, m–am inspirat de la muncitori fiindcă oricum ei sunt
motorul muncii mele. Am vrut să îi omagiez pe cei care reprezintă
rigoarea, o modalitate de a trăi comparabilă cu esoterismul din Ţări
ca India, ca să dau exemplul cel mai potrivit.”
BisÎnainte marş!
Pentru informaţie, în foarte rigurosul spaţiu din strada Borgognona oricum
India nu prezintă moda, trec în schimb (în ordine) muncitorii francezi,
minierii ruşi din anii treizeci cu salopete de lucru, voluntarii
americani din cel de–al Doilea Război cu lungile mantale cu două rânduri de nasturi,
hamalii din vechile gări engleze strânşi în haine de tweed,
pantalonul moale, hamalii din port
în aşteptare de lucru.
...
Dar cine îşi mai pune azi fracul?
2002
[*] Elio Pagliarani, Tutte le poesie, 1946-2011 a cura di Andrea Cortellessa, Milano, Il Saggiatore 2019
Note biografiche
Nato nel 1949 a Hodos-Bodrog (Arad), Romania. Laureato in lettere romene e italiane. Dottorato di ricerca all'Università di Bucarest, con una tesi su Federigo Tozzi.
Autore di una ventina di volumi di versi, narrativa breve, romanzi (6 in italiano)
Ha insegnato l'italiano nelle università di Alba Iulia e Cluj-Napoca.
Ha tradotto numerosi libri di narrativa, poesia, saggistica, storia dall'italiano in romeno e dal romeno in italiano.
Ha ottenuto diversi riconoscimenti culturali/letterari in Italia: "Il cavaliere di Capestrano" 2005 (ex equo), Premio internazionale del Spoleto Festival Art 2014 . Cavaliere per meriti culturali della Repubblica Italiana (2019).